Eu nu sunt aici…

Cuvintele se izbesc de mine, trec de mine, dar nu si prin mine. Ma ocolesc…Vorbesc cu mine, dar eu nu aud. Ma gandesc departe, la ceea ce ar fi putut sa fie…De ce ma simt asa goala ? Doar eram constienta ca asa se va termina…Poate e un nou inceput…Niciodata nu e..Asa ne amagim noi, credem ca va fi frumos, ca viata mereu ne pregateste ceva frumos, ne mintim frumos ca sa supravietuim. Uneori, viata e o mare dezamagire …Nu-mi plac dulcegariile, dar totusi ma agat de ele, ca sa prelungesc confruntarea cu mine, cu cei din jurul meu...Cat de amagitoare e faza cu « un nou inceput« …Incepem doar o singura data, naspa e ca trebuie sa continuam…Sa continuam de unde am ramas…Doar asa descoperim ca suntem puternici. Nu trebuie sa ne plangem de mila…eventual sa uitam un pic si sa mergem mai departe. Totul are un rost, doar ca acum sunt prea trista ca sa-mi dau seama care e rostul starii care ma framanta, ma seaca…Sufletul meu e gol, mintea mea grea, gandurile navala…Si totusi…De ce trebuie uneori sa fie asa? Ca sa ne dam seama…

1 comentarii:

dddani 20 octombrie 2008 la 10:51  

trist, dar adevarat... stiu ce vrei sa spui... de ceva timp ma simt si eu la fel, parca cei din jur nu mai sunt ca inainte... parca lumea e mai cruda... parca viata nu mai are sens... parca sunt SINGUR pe lume... sau fara rost pe aceasta lume... de ce unii trebuie sa sufere atat? de ce monotonia isi face simtita prezenta tot mai adanc... stereotipurile umane le urasc, iar ele sunt peste tot... si totusi, nu imi gasesc pacea(si nu sunt emo)