Intr-o dimineata m-am inghitit. Si daca tot am ajuns in mine mi-am zis, a venit momentul sa vad din ce sunt facuta, cum sunt pe dinautru, ce pot schimba la mine si ce e stricat in mine.
Am urmarit bolul alimentar de dinaintea mea, mergea al naibii de incet, l-am injurat si apoi depasit, de fapt, am trecut prin el. Am coborat smechereste pe coloana vertebrala ca un copil pe balustrada scarii si m-am incolacit in intestinul subtire. Aproape de sufocare, ma uitam in sus si-mi vedeam inima batand cu putere. Cateva insticte zvacneau anevoios, dar na, creierul era prea departe ca sa gasesc solutii. Asa ca am asteptat si m-am uitat in jur. In jos, in sus, la stanga, la dreapta, incrucisat, iar apoi la toate deodata si nu mai vedeam nimic. Auzeam, in schimb, un suierat, apoi curgere si prelingere. Pipi, mi-am zis. Dupa, m-am linistit si mi-am amintit ca eram in mine si ca trebuia sa profit de asta. Viscerele mele nu ma interesau prea mult, ma gadilau venele, asa ca am zis ca vad si partea nevazuta. Imi cautam spiritul. Pe la inima ar trebui sa fie. Zau?! Caut in ventricul, apoi in atriu, apoi prin aorte, vene, ma uit in plamani, o fi fugit de frica prin vena pulmonara. Nimic! Apoi ma urc eu repede catre cutia craniana. Dincolo, cadru propice meditatiei, susur, calm, ganduri fluide. Era asa placut incat am atipit putin. Ma trezesc, simt o racoare. Gata! Ma cauta Spiritul. Nu era el, din pacate, ci un scurt impuls al neuronasilor mei. Sinapsele mele se sarutau, asa ca m-am departat.
Nu aveam sa-mi gasesc spirul prea curand si cum incepeam sa ma sufoc, am iesit.
La lumina impede a becului lampii am avut o revelatie: “Daca nu-mi gasesc spiritul, inseamna ca sunt un spirit liber!” O sa-l vanez de la distanta totusi…