amplexus

O broasca umeda, gelatinoasa, vascoasa pe o frunza de nufar neinflorit, intinzand limba ca un harpon si prinzand o mica diptera, molesita de caldura inecacioasa, mestecata cu plescaituri celofanice, cu falci umflandu-se ca o fata de copil schimonosita, inghitit fortat, nesatisfacut si supt melancolic de saliva diluata, rumegata indelung, anamnezic, printre regrete uscate de elicea unei barci matinale.

- De ce broastele sunt asa de plictisite?

- Din cauza sariturilor. Topaie anevoios, uneori, si apoi isi astupa ochii cu obloane cartilaginoase, o perdea si doua randuri de zabrele, prea groase ca sa vada stelute, dungi, lasere, ghionturi de lumina.

- Si de ce nu au cozi?

- Din acelasi motiv, toate..nu au de ce sa se ingramadeasca. Dar ar trebui sa stii toate astea, ti-am povestit legenda broscoiului din mlastina cu o jumatate de copac.

- Am uitat. Spune-mi, spune-mi…

- Bine. Era un broscoi si locuia in mlastina. Mai mult in apropierea ei. Ii placeau mirosurile, racoarea si aburii ce ieseu din mlastina. Ii placea sa-si unga tegumentul cu mal clocit, caldut si cremos. Cand malul se usca, isi simtea trupul firav, incorsetat, iar pasta negricioasa lasa striatii in urma-i. Ii placea sa-si afunde un piciorus in mlastina si sa-l simta cum se scufunda incet, tras de forte imperceptibile.

Atunci isi oprea repiratia, iar un fior rece si ascutit ii trecea prin stomac, ca in timpul primul sau amplexus. De fapt, facea baile de mal, ca sa vada cum e…o imbratisare sufocanta, negelatinoasa, lipsita de ritualul de depunere sau ungere spermatica a oualor. Se simtea secat, infertil, uscat. Atunci scotea un oftat prelung, ca un tipat de cucuvea. Da, avea cele mai ciudate oacaituri, usor distillate, asurzitoare, rupte din alte taramuri.

Langa mlastina lui, se simtea ferit. Ferit de prea multe lumina, de pradatori, de timp, de femele cicalitoare.

Uneori, era trist…si singur. Atat de singur, incat seara isi auzea ecoul sunetelor lui hibride topaind deasupra mlastinei, ca o pietricica facand cercuri concentrice din ce in ce mai largi. Apa freamata, vazduhul vibreaza, vantul fuge.

Pana si vantul fugea de el.

Pana intr-o dimineata, cand viata lui a capatat sens. Aproape de mlastina a venit un caine cu par zbarlit si calti inecati de noroi, care zburda frenetic ca un roib, nevrand sa fie supus. La un moment dat, potaia alearga in cerc, formand cerculete din ce in ce mai mici, ca pietricele din apa. Vrea sa-si apuce coada si se zbate cu limba scoasa si flamanda. Coada se penduleaza usor, tresare, cand botul umed o atinge. Apoi coltii stambi o apuca. Broscoiul are imaginea unei fiinte complete, intregite. Nu mai percepe vaitatul firav al cainelui, nu mai vede descatusarea fortata sau mustele roind deasupra unei mici cicatrici din coada cainelui, nici musca de langa el, pe care altadata ar fi sorbit-o nesatios. Acum stie ce vrea, vrea sa aiba o coada..sa faca cerculete, apoi sa pluteasca desupra mlastinei, sa se afunde in ea in cerculete ametitoare, sa faca un vartej in mlastina, s-o ridice, iar stropii negri, smolosi sa se imprastie in vazduh. Mlastina sa erupa, iar el, sa-si prinda coada intr-un geamat usor. Amplexus divin!

Doar ca senzatiile ce-l incercau au fost prea puternice. Inima i-a cedat, iar trupul lui micut s-a chircit..atat de mult incat piciorusele din fata le atingeau pe cele din spate. Se pendula sistematic, ca o rola de cascaval pe podea. Apoi s-a prelins catre mlastina.

Baltabac..iar mlastina l-a primit in patura sa gelatinoasa.

Parca renastea, doar ca era prea intuneric, iar el nu mai era o plevusca, era un cerc…